Du-mă Sus, pe Stânca pe care “eu” nu pot să ajung!

Du-mă Sus, pe Stânca pe care “eu” nu pot să ajung!

Am făcut pași grei împotriva gravității spre înălțimi, spre vârful unde pe Tine Isuse, Doamne să Te ating, Mâna Ta întinsă S-o curprind, un ajutor de Mână să-mi întinzi, și-n Locașul Tău Ceresc să mă găsesc. Totuși, în pribegia mea scurtă, facută dis-de-dimineață prin zorii acoperiți de norii de ceață, m-am oprit mai sus decât vârful multor munți. Dar ceața învelea și se înălța spre orice vârf. Ca niște valuri groase scufundau munții griul lipsit de viață, umplut de nesimțire și confuz. Atunci nu realizasem că pot să fiu atins de ceața păcatului chiar la cel mai înalt vârf. În nesperanța mea, crezând că totul și-a pierdut sens, așteptasem să mă îngroape ceața. Părea că auzeam niște pași lini plutind prin iarbă și spre mine apropiindu-se. Dar acel sunet mi-a ajuns la urechi. Atunci ființa mea a luat viață și m-am trezit înțelegând că Susurul Blând și Subțire ești Tu, Isuse, Domnul meu. Dintr-o dată ochii mei cu lacrimi de căință s-au umplut și, în curățirea pe care mi-ai daruit-o, cu claritate am zarit că jos în smerenie trebuie să cobor, să fiu mai jos de oameni, ajutându-i, de jos în sus ridicându-i. De la rău la bine, spre Tine, Doamne Isuse.

                Numai când voi fi smerit și mai jos decât oamenii, atunci voi fi înălțat de Tine, Tată și mă voi înălța prin Tine, spre Tine, Isuse. Numai atunci….

                De aceea, du-mă Sus, pe Stanca pe care “eu” nu pot să ajung, du-mă pe Stânca unde “eu-l” ce-i  rău să nu mai existe, ci doar Tu, Isuse în mine să exiști, doar ce este Bun și Desăvârșit. Fă-mă smerit și de rău să fiu ocrotit, iar “eu-l” meu să fie pentru totdeauna biruit! Da, Doamne, du-mă Sus, pe Stânca pe care “eu” nu pot să ajung, ca de Tine niciodată să nu fiu despărțit!